Muzica japoneză I

     Muzica japoneză include o gamă variată de interpreţi de diferite genuri muzicale, atât tradiţionale cât şi moderne. Japonia este a 2-a cea mai mare piaţă muzicală din lume.
     Muzica locală se poate găsi în locaţii de karaoke, locaţii care sunt în arendă de la casele de discuri. Muzica japoneză tradiţională este destul de diferită faţă de muzica occidentală deoarece în muzica japoneză sincronul se bazează pe intervalele de respiraţie umană, iar în  cea occidentală sincronul este unul matematic.

Muzica tradiţonală

     Există 2 tipuri de muzică recunoscute a fi cele mai vechi tipuri de muzică tradiţională japoneză. Ele sunt shōmyō (imnuri budiste) şi gagaku (muzica orchestrală a înaltei curţi), ambele datează din perioadele Nara şi Heian. Gagaku este un stil de muzică clasică care a fost interpretat la curtea imperială încă din perioada Heian. Acest stil de muzică este împărţit în kangen (muzică instrumentală) şi bugaku (dans acompaniat de gagaku). Kagura-uta, Azuma-asobi şi Yamato-uta sunt repertorii autohtone. 
     Originare încă din secolul al XIII-lea sunt "honkyoku" (piese originale). Acestea sunt piese interpretate de cerşetorii sectei te preoţi ai Budismului Zen, Fuke. Aceşti preoţi care poartă numele de " komusō" ( preoţi ai vidului) cântau "honkyoku" pentru milostenie şi iluminare. Secta Fuke a incetat să existe în secolul al XIX-lea, dar o descendenţă verbală şi scrisă continuă şi astăzi, chiar dacă muzica este interpretată în cadrul unui concert. De multe ori samuraii ascultă şi interpretează acest tip de muzică în timpul practicilor lor de îmbogăţire spirituală şi înţelegerea vieţii.
      Biwa  (stil de muzică tradiţională), a fost cântat pentru prima oară de către un grup de interpreţi ambulanţi (biwa hōshi).  Foloseau această cântare pentru a acompania povestiri. Cea mai cunoscută povestire este  "Povestea lui Heike", o istorie a triumfului clanului Minamoto din secolul al XII-lea. Aceşti interpreţi s-au organizat într-o "breaslă" pentru oamenii cu deficienţe de vedere. Această "breaslă" a controlat o mare parte din cultura muzicală japoneză.

Muzica folk

     Taiko este o tobă japoneză care are diferite mărimi şi care este folosită pentru a interpreta diferite genuri muzicale. Ea a devenit deosebit de populară în ultimii ani deoarece a fost folosită ca instrument central al ansamblurilor de percuţie al căror repertoriu se bazează pe o varietate de muzică folk.

     Cântecele folk japoneze poartă denumirea de "min'yō". Acestea pot fi grupate în 4 mari categorii: cântece de muncă, cântece religioase, cântece pentru adunări cum ar fi nunţi, înmormântări şi festivaluri şi cântece pentru copii. Cântăreţii sunt de obicei acompaniaţi de o lăută cu 3 coarde cunoscută sub denumirea de "shamisen", de tobe taiko şi de un flaut de bambus care se numeşte "shakuhachi". Alte instrumente care pot acompania cântăreţii sunt: flautul transversal ("shinobue"), un clopot ("kane"), o tobă de mână (tsuzumi") şi o ţiteră cu 13 coarde ("koto").

Muzica pop tradiţională

     După Restauraţia Meiji, un birocrat numit Izawa Shuji a compus melodii ca "Ault Lang Syne" şi a creat melodii folosind gama pentatonică. Muzica occidentală, în special marşurile militare, au devenit populare în Japonia. S-au dezvoltat 2 tipuri de muzică în această perioadă: "shoka", care a fost creată pentru a aduce muzica occidentală în şcoli şi "gunka" , care sunt marşuri militare ce cuprind câteva elemente muzicale japoneze.

     După ce Japonia a trecut la democraţie la sfârşitul secolului al XIX-lea, liderii au angajat cântăreţi pentru a vinde copii de melodii care conţineau mesajele lor. Au apelat la acest lucru deoarece liderilor  le era interzis să vorbească în public. Cântăreţii care performau pe stradă se numeau "enka-shi". La sfârşitul secolului al XIX-lea , un stil de muzică originar din Osaka a devenit popular. Acest stil de muzică care se practica "la colţ de stradă" a lansat primele 2 vedete japoneze: Yoshida Naramaru şi Ku Moemon.

     Muzica pop tradiţională se numeşte "kayōkyoku". "Kayōkyoku" a devenit o industrie importantă, mai ales după sosirea superstarului Misora Hibari. În anii 1950, tango-ul şi alte tipuri de muzică latino au devenit populare în Japonia. 

     Muzica pop cu influenţe occidentale poartă numele de pop japonez (J-pop).

J-pop

     J-pop, o abreviere pentru popul japonez, este un gen muzical care a intrat în prim-planul principal muzical din Japonia în anii 1990. Acest gen de muzică îşi are rădăcinile încă din anii 1960, când se îmbina muzica rock cu cea pop, iar prima trupă creată care aborda acest gen de nuzică s-a numit "Happy End" (Melodie a formaţiei Happy End). Muzica pop tradiţională a fost inlocuită cu acest gen de muzică, până a fost scoasă de tot de pe scena muzicii japoneze.

     Artiştii japonezi muzicali, idolii, sunt o parte importantă a pieţei muzicale. Trupa care a avut cele mai vândute melodii în 2008 şi 2009 se numeşte Arashi şi este o trupă de băieţi, formată din 5 membri. Din 2010 până în prezent, trupa de fete AKB48, deţine recordul pentru cele mai vândute melodii.

Sursă:
Muzica japoneză

Educaţia în Japonia

     În Japonia, învăţământul este obligatoriu în clasele primare şi cele gimnaziale. Sistemul de învăţământ a jucat un rol important în redresarea Japoniei şi creşterea economică după cel de-al Doilea Război Mondial. După cel de-al Doilea Război Mondial, au fost adoptate următoarele legi: "Fundamental Law of Education" şi "School Education Law".Cea din urmă structurează sistemul de învăţământ în 5 cicluri:  învăţământul preşcolar (durează 3 ani), învăţământul primar (durează 6 ani) , învăţământul gimnazial (durează 3 ani), învăţământul liceal (durează 3 ani) şi învăţământul postliceal (durează 2 sau 4 ani). 

     Anul şcolar în Japonia începe în aprilie. Cursurile se ţin de luni până vineri sau sâmbătă, depinde de şcoală. Un an şcolar este format din 2 sau 3 semestre care sunt separate prin vacanţe scurte primăvara şi iarna şi o vacanţă de vară mai lungă, de o lună şi jumătate.

     Învăţământul gimnazial cuprinde clasele a 7-a, a 8-a şi a 9-a. Vârsta copiilor este cuprinsă între 12 şi 15 ani. Deşi este posibil să se retragă din sistemul educaţional, să nu mai continuie studiile, mai puţin de 4% au făcut acest lucru. Profesorii folosesc ca metodă de predare prelegerea. 

     Deşi învăţământul liceal nu este obligatoriu, 95% din absolvenţii de gimnaziu vor să-şi continuie studiile şi merg la un liceu. Liceele particulare reprezintă 55% din totalul liceelor existente. Atât liceele publice cât şi cele private sunt costisitoare. Ministerul Educaţiei a estimat că cheltuielile anuale pentru educaţia unui copil într-o şcoală publică au fost de aproximativ 300.000 yeni (aprox. 7.000 lei) în anii 1980, iar cheltuielile într-o şcoală privată se dublează.

     În 2010, mai mult de 2.8 milioane de studenţi au fost înscrişi în 778 de facultăţi. Unele dintre aceste instituţii oferă o pregătire de 4 ani pentru a obţine o diplomă de licenţă, iar altele oferă o pregătire de 6 ani pentru a obţine un grad profesional. Facultăţile care se durează 4 ani se împart în 2 categorii: 86 de universităţi naţionale şi 95 de universităţi de universităţi publice locale (fondate de către prefecturi şi municipalităţi). Restul de 597 sunt private.

Sursă:
Education in Japan