Muzica japoneză I

     Muzica japoneză include o gamă variată de interpreţi de diferite genuri muzicale, atât tradiţionale cât şi moderne. Japonia este a 2-a cea mai mare piaţă muzicală din lume.
     Muzica locală se poate găsi în locaţii de karaoke, locaţii care sunt în arendă de la casele de discuri. Muzica japoneză tradiţională este destul de diferită faţă de muzica occidentală deoarece în muzica japoneză sincronul se bazează pe intervalele de respiraţie umană, iar în  cea occidentală sincronul este unul matematic.

Muzica tradiţonală

     Există 2 tipuri de muzică recunoscute a fi cele mai vechi tipuri de muzică tradiţională japoneză. Ele sunt shōmyō (imnuri budiste) şi gagaku (muzica orchestrală a înaltei curţi), ambele datează din perioadele Nara şi Heian. Gagaku este un stil de muzică clasică care a fost interpretat la curtea imperială încă din perioada Heian. Acest stil de muzică este împărţit în kangen (muzică instrumentală) şi bugaku (dans acompaniat de gagaku). Kagura-uta, Azuma-asobi şi Yamato-uta sunt repertorii autohtone. 
     Originare încă din secolul al XIII-lea sunt "honkyoku" (piese originale). Acestea sunt piese interpretate de cerşetorii sectei te preoţi ai Budismului Zen, Fuke. Aceşti preoţi care poartă numele de " komusō" ( preoţi ai vidului) cântau "honkyoku" pentru milostenie şi iluminare. Secta Fuke a incetat să existe în secolul al XIX-lea, dar o descendenţă verbală şi scrisă continuă şi astăzi, chiar dacă muzica este interpretată în cadrul unui concert. De multe ori samuraii ascultă şi interpretează acest tip de muzică în timpul practicilor lor de îmbogăţire spirituală şi înţelegerea vieţii.
      Biwa  (stil de muzică tradiţională), a fost cântat pentru prima oară de către un grup de interpreţi ambulanţi (biwa hōshi).  Foloseau această cântare pentru a acompania povestiri. Cea mai cunoscută povestire este  "Povestea lui Heike", o istorie a triumfului clanului Minamoto din secolul al XII-lea. Aceşti interpreţi s-au organizat într-o "breaslă" pentru oamenii cu deficienţe de vedere. Această "breaslă" a controlat o mare parte din cultura muzicală japoneză.

Muzica folk

     Taiko este o tobă japoneză care are diferite mărimi şi care este folosită pentru a interpreta diferite genuri muzicale. Ea a devenit deosebit de populară în ultimii ani deoarece a fost folosită ca instrument central al ansamblurilor de percuţie al căror repertoriu se bazează pe o varietate de muzică folk.

     Cântecele folk japoneze poartă denumirea de "min'yō". Acestea pot fi grupate în 4 mari categorii: cântece de muncă, cântece religioase, cântece pentru adunări cum ar fi nunţi, înmormântări şi festivaluri şi cântece pentru copii. Cântăreţii sunt de obicei acompaniaţi de o lăută cu 3 coarde cunoscută sub denumirea de "shamisen", de tobe taiko şi de un flaut de bambus care se numeşte "shakuhachi". Alte instrumente care pot acompania cântăreţii sunt: flautul transversal ("shinobue"), un clopot ("kane"), o tobă de mână (tsuzumi") şi o ţiteră cu 13 coarde ("koto").

Muzica pop tradiţională

     După Restauraţia Meiji, un birocrat numit Izawa Shuji a compus melodii ca "Ault Lang Syne" şi a creat melodii folosind gama pentatonică. Muzica occidentală, în special marşurile militare, au devenit populare în Japonia. S-au dezvoltat 2 tipuri de muzică în această perioadă: "shoka", care a fost creată pentru a aduce muzica occidentală în şcoli şi "gunka" , care sunt marşuri militare ce cuprind câteva elemente muzicale japoneze.

     După ce Japonia a trecut la democraţie la sfârşitul secolului al XIX-lea, liderii au angajat cântăreţi pentru a vinde copii de melodii care conţineau mesajele lor. Au apelat la acest lucru deoarece liderilor  le era interzis să vorbească în public. Cântăreţii care performau pe stradă se numeau "enka-shi". La sfârşitul secolului al XIX-lea , un stil de muzică originar din Osaka a devenit popular. Acest stil de muzică care se practica "la colţ de stradă" a lansat primele 2 vedete japoneze: Yoshida Naramaru şi Ku Moemon.

     Muzica pop tradiţională se numeşte "kayōkyoku". "Kayōkyoku" a devenit o industrie importantă, mai ales după sosirea superstarului Misora Hibari. În anii 1950, tango-ul şi alte tipuri de muzică latino au devenit populare în Japonia. 

     Muzica pop cu influenţe occidentale poartă numele de pop japonez (J-pop).

J-pop

     J-pop, o abreviere pentru popul japonez, este un gen muzical care a intrat în prim-planul principal muzical din Japonia în anii 1990. Acest gen de muzică îşi are rădăcinile încă din anii 1960, când se îmbina muzica rock cu cea pop, iar prima trupă creată care aborda acest gen de nuzică s-a numit "Happy End" (Melodie a formaţiei Happy End). Muzica pop tradiţională a fost inlocuită cu acest gen de muzică, până a fost scoasă de tot de pe scena muzicii japoneze.

     Artiştii japonezi muzicali, idolii, sunt o parte importantă a pieţei muzicale. Trupa care a avut cele mai vândute melodii în 2008 şi 2009 se numeşte Arashi şi este o trupă de băieţi, formată din 5 membri. Din 2010 până în prezent, trupa de fete AKB48, deţine recordul pentru cele mai vândute melodii.

Sursă:
Muzica japoneză